Tablou de toamnă

Cad plumbi de ploaie peste creste,

Iar negrii nori mânaţi de vânt,

Se-aruncă-n ciudă spre pamânt,

Şi ape tulburi vin ca din mormânt,

Spre raul care fierbe spumegând

Înspre campie pasul lui grabeste.

Copac batrân batut de vânt si ploi,

Se scutură de falnica-i podoabă,

Şi mii de frunze  cad din cer gramadă,

Galben covor peste al drumului noroi.

Un stol de ciori ce croncane a jele,

Cu glasul lor piţigaiat urlând,

Văzduhul spinteca, tumbe facând,

Şi cad din cer ca negre stele.

Un cuc stingher nemaiputând sa zboare

Din faţa ploii reci şi-a vântului,

Ramas-a el zălog pămantului,

Se-nchină, plecăciune şi-apoi moare.

Veseli copii aleargă, uitand de a lor casă

Din zbor culeg fluturi de aur,

Caci galben e văzduhul de mari frunze de laur,

Întiparind in ele al cerului tezaur,

Parcă incununând a toamnei frunte deasă.

Iar  ploaia nu voieşte-a se opri,

Si vântul nu-nceteaza ca să bată,

Ţarani-n jurul focului stau roată,

Afară nu cuteaz-a se urni.

Incet, incet se lasă prin neguri inserarea,

Peste campii şi peste falnici munţi,

Cu-a focului văpaie sclipind pe a lor frunţi,

Demult au adormit bătrânii cei cărunţi,

Iar toamna merge-alene cu paşii ei mărunţi

Lăsând în urma sa, tristeţea şi uitarea....