Vis de toamnă

Râuri de ploaie curg din soare

Peste albastrele poteci,

Peste păduri de lemne vechi,

Lăsând în urma lor răcoare...

Şi picuri mari cad, ploi mărunte,

Ninsoarea şi cu bruma cad deodat,

Iar a ta frunte nu s-a-nseninat

Ba mai mult nu-ncetează să se-ncrunte.

Tu stai privind prin geamul tău,

Afara-i vânt, e frig, e ploaie,

În casă e căldura, lumină în odaie,

Tu stai l-acelaşi geam şi-ţi pare rău...

Nu vrei să ieşi să-nfrunţi a gerului povară,

Cu negre gânduri sufletu-ţi robeşti,

Visezi la alte lumi desprinse din poveşti,

Iar visul tău se stinge în frig şi ploi afară.

Şi parcă-n frig, afară, robit e de cel rău,

Visul simtind sfârsitul, geme în disperare,

Spre geamul tau se-nchina cerand duios iertare,

Bolborosind se-afundă-n al nevisarii tău.

Alene norii grei pornesc spre răsărit,

Iar cruntul soare spumegă-n apus,

De parca trupul său de ploaie-a fost rapus,

Şi totuşi... tu, străine-ai adormit...

TU frunză-nbătrânita spre al meu geam adie,

Purtând cu tine taine pe-al cerului senin,

Să cazi apoi in praful mocirlei de venin,

Şi-n primăvara iarăşi să-nbraci o verde ie.

Tablou de toamnă

Cad plumbi de ploaie peste creste,

Iar negrii nori mânaţi de vânt,

Se-aruncă-n ciudă spre pamânt,

Şi ape tulburi vin ca din mormânt,

Spre raul care fierbe spumegând

Înspre campie pasul lui grabeste.

Copac batrân batut de vânt si ploi,

Se scutură de falnica-i podoabă,

Şi mii de frunze  cad din cer gramadă,

Galben covor peste al drumului noroi.

Un stol de ciori ce croncane a jele,

Cu glasul lor piţigaiat urlând,

Văzduhul spinteca, tumbe facând,

Şi cad din cer ca negre stele.

Un cuc stingher nemaiputând sa zboare

Din faţa ploii reci şi-a vântului,

Ramas-a el zălog pămantului,

Se-nchină, plecăciune şi-apoi moare.

Veseli copii aleargă, uitand de a lor casă

Din zbor culeg fluturi de aur,

Caci galben e văzduhul de mari frunze de laur,

Întiparind in ele al cerului tezaur,

Parcă incununând a toamnei frunte deasă.

Iar  ploaia nu voieşte-a se opri,

Si vântul nu-nceteaza ca să bată,

Ţarani-n jurul focului stau roată,

Afară nu cuteaz-a se urni.

Incet, incet se lasă prin neguri inserarea,

Peste campii şi peste falnici munţi,

Cu-a focului văpaie sclipind pe a lor frunţi,

Demult au adormit bătrânii cei cărunţi,

Iar toamna merge-alene cu paşii ei mărunţi

Lăsând în urma sa, tristeţea şi uitarea....