Vis de toamnă

Râuri de ploaie curg din soare

Peste albastrele poteci,

Peste păduri de lemne vechi,

Lăsând în urma lor răcoare...

Şi picuri mari cad, ploi mărunte,

Ninsoarea şi cu bruma cad deodat,

Iar a ta frunte nu s-a-nseninat

Ba mai mult nu-ncetează să se-ncrunte.

Tu stai privind prin geamul tău,

Afara-i vânt, e frig, e ploaie,

În casă e căldura, lumină în odaie,

Tu stai l-acelaşi geam şi-ţi pare rău...

Nu vrei să ieşi să-nfrunţi a gerului povară,

Cu negre gânduri sufletu-ţi robeşti,

Visezi la alte lumi desprinse din poveşti,

Iar visul tău se stinge în frig şi ploi afară.

Şi parcă-n frig, afară, robit e de cel rău,

Visul simtind sfârsitul, geme în disperare,

Spre geamul tau se-nchina cerand duios iertare,

Bolborosind se-afundă-n al nevisarii tău.

Alene norii grei pornesc spre răsărit,

Iar cruntul soare spumegă-n apus,

De parca trupul său de ploaie-a fost rapus,

Şi totuşi... tu, străine-ai adormit...

TU frunză-nbătrânita spre al meu geam adie,

Purtând cu tine taine pe-al cerului senin,

Să cazi apoi in praful mocirlei de venin,

Şi-n primăvara iarăşi să-nbraci o verde ie.